Aflat în faţa familiilor celor unsprezece sportivi și antrenori israelieni ucişi în atentatul petrecut în urmă cu cincizeci de ani, președintele Germaniei a spus: „În calitate de şef de stat al acestei ţări şi în numele Republicii Federale Germania, vă cer iertare pentru lipsa de protecţie a sportivilor și antrenorilor israelieni în timpul Jocurilor Olimpice de la Munchen şi pentru lipsa de explicaţii de apoi: pentru faptul că ceea ce s-a întâmplat a fost posibil".
Ediția din 1972 a Jocurilor Olimpice a fost una îndoliată. În zorii zilei de 5 septembrie, pe la 4.30 când sportivii dormeau, 8 membri ai grupării teroriste palestiniene Septembrie Negru au pătruns, cu ajutorul unor chei furate, în clădirea din Connolystraße nr. 31. Acolo unde erau cazați sportivii israelieni. Yossef Gutfreund, un arbitru de lupte, a fost primul care i-a auzit pe teroriști. Acesta a strigat să-i avertizeze pe ceilalți din cameră. Cu toate acestea, teroriștii au mai luat alți ostateci. În urma acelui atac, au murit 11 membri ai delegației sportive israeliene, un polițist vest-german, precum și 5 din cei 8 agresori.
Ceremonia de comemorare a avut loc în baza militară din Fürstenfeldbruck, la aproximativ 30 de kilometri vest de Munchen, acolo unde asaltul poliţiei pentru eliberarea ostaticilor, prost pregătit, s-a încheiat într-o „baie de sânge”, condorm preşedintelui. „Vorbim despre o mare tragedie şi un triplu eşec. Primul eşec se referă la pregătirea Jocurilor şi conceptul de securitate. Al doilea se referă la evenimentele din 5 şi 6 septembrie 1972. Al treilea eşec începe a doua zi după atac: tăcere, respingere, uitare!”, a continuat Steinmeier, care a concluzionat: "Nu eram pregătiţi pentru un astfel de atac şi totuşi ar fi trebuit să fim”.
Președintele Germaniei a recunoscut că „atacul a fost urmat de ani şi decenii de tăcere şi respingere, ani de indiferenţă crescândă faţă de situaţia supravieţuitorilor. Ani de asprime a inimii”, a spus Steinmeier. "Şi acesta este un eşec", a încheiat el.
Printre cei uciși mișelește atunci s-a numărat și Andre Spitzer, născut la Timișoara. Avea 27 de ani și era maestru de arme, antrenor al echipei de scrimă a Israelului care participa la Jocurile Olimpice de la Munchen. Spitzer începuse să practice scrima chiar la Timișoara. Cum tatăl lui murise pe când avea 11 ani, a emigrat în Israel alături de mama sa, în 1964. Apoi, și-a efectuat stagiul militar și a absolvit Academia Națională pentru Sport, Institutul Wingate din Natania (Institutul Wingate). S-a specializat în scrimă, devenind unul din cei mai apreciați antrenori ai Institutului. În 1968, a fost trimis la Academia națională de scrimă de la Haga (Olanda) unde a cunoscut-o pe Ankie, care i-a devenit soție. Reveniți în Israel, s-au stabilit la centrul olimpic de pregătire de la Biranit, în apropierea frontierei cu Libanul. În vara anului 1972 din această căsnicie s-a născut o fată, Anouk.
Chiar la două săptămâni după acel fericit eveniment din viața sa, Andre Spitzer a plecat cu delegația israeliană la München. Pe drum, soția sa a trecut prin Olanda, unde și-a lăsat fiica în grija părinților. În timpul Jocurilor Olimpice, antrenorul a aflat că fiica sa era bolnavă, motiv pentru care a plecat în Olanda. După două zile, la miezul nopții în care s-a produs tragedia, a revenit în Satul Olimpic de la München... Spitzer s-a aflat printre cei nouă ostatici care au fost duși la aeroportul militar Fürstenfeldbruck. Refuzând ajutorul forțelor de securitate israeliene, germanii au inițiat o operațiune de salvare care a eșuat, din nefericire. Toți ostaticii au fost uciși de teroriști cu arme de foc și grenade.
Rămasă văduvă, Ankie Spitzer s-a luptat ca guvernul german să se declare vinovat de neglijență criminală. În 2003, familiile victimelor au acceptat suma de 3 milioane de euro, ceea ce a fost un semn al recunoașterii erorii... De asemenea, a cerut ca forul internațional olimpic să comemoreze victimele masacrului de la München în cadrul Jocurilor Olimpice, ceea ce s-a întâmplat abia la ediția de anul trecut, de la Tokyo. Atunci, la Ceremonia de Deschidere, s-a ținut un moment de reculegere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu